Capitolul VIII – La drum

La drum

În cele din urmă umplerea balonului cu aer cald luă sfârşit. Ştietot porunci să fie dus de acolo cazanul şi cu mâna lui legă sfoara la tubul de cauciuc, pentru ca aerul cald să nu iasă din balon.
După aceea le porunci tuturor să se aşeze în coş. Primul urcă Grăbilă, în urma lui se avântă Gogoaşă, care era cât pe ce să cadă peste capetele celor de jos. Pe lângă că era rotofei, toate buzunarele îi erau doldora cu fel de fel de lucruri: ici o bucăţică de zahăr, dincolo un biscuit. Pe deasupra îşi mai încălţase, pentru orice eventualitate, şi galoşii, iar în mâini ţinea umbrela. Cu eforturi unite Gogoaşă fu urcat în coş, iar în urma lui începură să se caţere şi ceilalţi pitici. Zahăr Zaharescu Limonadă se agita în jurul coşului şi-i ajuta pe toţi să se urce.
— Staţi jos, vă rog, spunea el, aşezaţi-vă cât mai comod. Este loc destul pentru toţi în balon.
— Aşează-te şi tu, i se răspundea.
— Am timp, zicea Limonadă. Important este să luaţi loc voi. Serviabil, el îi susţinea pe toţi de braţ şi-i ajuta să urce.
În sfârşit intrară toţi în coş. Doar Limonadă rămăsese jos.
— De ce nu urci? îl întrebară.
— Oare n-ar fi bine să nu mai plec? răspunse Limonadă. Ocup cam mult loc. Şi fără mine sunteţi cam înghesuiţi acolo. Mă tem să nu se depăşească greutatea.
— Nu te teme, n-o să se depăşească nici o greutate.
— Nu, fraţilor, zburaţi fără mine. Eu o să vă aştept aici. De ce să vă incomodez?
— Lasă, n-o să incomodezi pe nimeni, îi răspunse Ştietot. Aşază-te. De vreme ce-am hotărât să zburăm, apoi să zburăm împreună.
Limonadă sui cam în silă în coş şi atunci se întâmplă ceva cu totul neaşteptat: coşul împreună cu balonul se lăsară brusc la pământ.
— Ia te uită au zburat! izbucni în râs, de pe gard, Fărâmiţă.
— Şi tu de ce râzi? se răsti la el Cărbunaş. Aici se întâmplă o nenorocire, iar el râde!
— Nu e nici o nenorocire, răspunse Lentilă. Pur şi simplu balonul este calculat pentru cincisprezece pitici. Şaisprezece nu poate ridica.
— Înseamnă că n-o să zboare? întrebă Cărbunaş.
— Va trebui să dea jos pe careva, şi atunci va zbura, spuse Lentilă.
— Cu siguranţă că-l va da jos pe Habarnam, zise Gâzuţa. Limonadă, căruia îi era teamă să zboare cu balonul, spuse bucuros:
— Vedeţi? Doar v-am spus că o să se depăşească greutatea! Mai bine să cobor.
Îşi şi trecuse un picior peste marginea coşului pentru a coborî, dar îndată Ştietot luă un sac cu nisip şi-l aruncă din coş. Balonul deveni imediat mai uşor şi se înălţă din nou. Abia acum au înţeles cu toţii de ce a poruncit Ştietot să fie puşi în coş sacii cu nisip. Toată lumea bătu din palme, iar Ştietot ridica o mână şi le adresă piticilor o cuvântare.
— Rămâneţi cu bine, fraţilor! strigă el. Noi zburăm în ţinuturi îndepărtate. Peste o săptămână ne vom întoarce. Rămâneţi cu bine!
— Mergeţi cu bine! Mergeţi cu bine! Drum bun! strigară piticii şi începură să-şi agite mâinile şi pălăriile.
Ştietot scoase din buzunar un briceag şi reteză frânghia cu care era legat coşul de tufă. Balonul porni lin în sus, se agăţă cu o latură de creanga tufei, dar îndată se eliberă şi ţâşni spre înălţimi.
— Ura! strigară piticii. Trăiască Ştietot şi prietenii lui!
Ura-a!
Băteau cu toţii din palme şi îşi aruncau pălăriile în sus. Prichinduţele se îmbrăţişau de bucurie. Gâzuţa şi Ţintişoara se şi sărutară, iar Margareta izbucni în plâns.
În timpul acesta balonul se ridica tot mai sus. Vântul îl mâna pieziş. Curând el se prefăcu într-o mică pată, care abia se mai desluşea pe cerul albastru. Lentilă se căţără pe acoperişul casei şi începu să urmărească mica pată prin luneta sa. Lângă el, chiar pe marginea acoperişului, şedea poetul Floricică. Încrucişându-şi braţele pe piept, el privea bucuria generală şi, după câte părea, medita profund. Deodată îşi desfăcu larg braţele şi strigă cu toată puterea:
— O poezie! Ascultaţi o poezie! În jur se făcu îndată linişte. Îşi întoarseră toţi capetele şi începură să-l privească pe Floricică.
— O poezie! şopteau piticii. O să auzim o poezie. Floricică mai aşteptă puţin ca să se facă linişte deplină. După aceea întinse o mână către balonul ce se îndepărta, îşi drese puţin glasul şi mai spuse o dată:
— Poezie.
Şi începu să recite poezia pe care o compusese chiar atunci:
Uriaşul balon, cu aer umflat,
Nu degeaba în văzduh s-a-nălţat.
Deşi nu-i pasăre călătoare
Prichindelul ştie să zboare.
Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!
Vai, ce strigăte au izbucnit! Din nou începură să bată cu toţii din palme. Prichindeii l-au tras pe Floricică de pe acoperiş, şi l-au purtat pe braţe până acasă, iar prichinduţele rupeau petale de flori şi le presărau peste poet.
Din ziua aceea Floricică deveni atât de celebru, de parcă el ar fi inventat balonul şi ar fi zburat cu el în slăvi. Poezia lui au învăţat-o cu toţii pe de rost şi o cântau pe străzi. Multă vreme în ziua aceea se putea auzi ba ici, ba colo:
Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!