Capitolul XIII – Discuție în timpul mesei

Discuție în timpul mesei

Habarnam se îmbrăcă în doi timpi şi trei mişcări şi urcă la etaj pe o scară scârţâitoare. Se pomeni într-o cameră puţin mai mică decât cea de jos, dar mult mai plăcută.
Două geamuri semicirculare, cu perdele frumoase, dădeau către stradă. Între geamuri era uşa de la balcon. În mijlocul camerei se afla o masă pe care erau mici fructiere, castronaşe şi farfurioare cu tot felul de dulceţuri, prăjituri, plăcinte, covrigei, turlă dulce cu mac, cornuleţe şi alte bunătăţi. Se vedea că prichinduţele se străduiseră să-i ofere un ospăţ pe cinste. Habarnam nu ştia la ce să-şi oprească mai întâi privirile, atât de încărcată era masa.
Prichinduţa cu fundă şi cea cu codiţe începuseră să toarne ceaiul. Prichinduţa cu cîrlionţi tocmai scotea din bufet nişte bomboane cu cremă de fructe.
Ochi-albaştri îl prezentă pe Habarnam prietenelor sale. Pe prichinduţa cu codiţe o chema Veveriţa, pe cea cu fundiţă — Iepurica, iar pe prichinduţa cu cârlionţi— Libelula. Habarnam era grăbit să se aşeze la masă, dar tocmai atunci uşa se deschise şi în odaie intrară încă patru prichinduţe. Ochi-albaştri i le prezentă:
— Ele sunt vecinele noastre: Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica.
Cu toatele făcură cerc în jurul lui Habarnam.
— Ai venit la noi cu balonul? întrebă Stăncuţa cea cu părul negru.
— Desigur, cu balonul, răspunse plin de importanţă Habarnam, trăgând cu coada ochiului spre masă.
— Probabil ţi-a fost grozav de frică să zbori cu balonul? spuse Bondocica cea durdulie.
— Grozav de frică! Adică nu, nici un pic! îşi dădu seama la vreme Habarnam.
— Cât eşti de viteaz! Eu n-aş zbura cu balonul nici să mă tai, zise Brăduţa.
— Dar de unde ai venit aşa, zburând? întrebă Margareta.
— Din Oraşul Florilor.
— Şi unde e oraşul ăsta?
— Acolo, făcu Habarnam un gest vag cu mâna. Lângă râul Castraveţilor.
— N-am auzit niciodată de acest râu, spuse Stăncuţa. Probabil e departe.
— Foarte departe, confirmă Habarnam.
— Ei, şi-acum, luaţi loc la masă, că altfel se răceşte ceaiul, îi invită Ochi-albaştri pe musafiri să se aşeze.
Habarnam nu se lăsă mult rugat. El se repezi la masă şi se apucă să care în gură plăcinte, covrigei, bomboane umplute cu cremă de fructe, dulceaţă. Prichinduţele aproape că nu se atingeau de nimic; ele aşteptau să-l poată iscodi pe Habarnam despre balon. În cele din urmă Libelula nu se mai putu ţine şi-l întrebă:
— Spune-mi, te rog, cine a născocit zborul cu balonul?
— Eu, răspunse Habarnam, dând sârguincios din fălci şi străduindu-se să mestece mai repede o bucată de plăcintă.
— Nu mai spune! E cu putinţă să fi dumneata acela? se auziră exclamaţii din toate părţile.
— Pe cuvânt de onoare că eu. Uite, să nu mă mişc de-aici! se jură Habarnam şi cât pe ce să se înece cu plăcinta.
— Vai, ce interesant! Povesteşte-ne, te rog, despre asta, îl imploră Bondocica.
— Ei, să vă povestesc… îşi desfăcu mâinile Habarnam. Mă tot rugau de mult prichindeii noştri să născocesc vreo idee: “Născoceşte ceva, frate, hai, născoceşte”. Eu le spuneam: “Fraţilor, m-am cam plictisit să tot născocesc. Mai născociţi şi singuri”. Ei ziceau: “Nu suntem în stare! Că doar noi suntem prostuţi, pe când tu eşti deştept. Ce te costă? Născoceşte!” “Bine, le-am spus. Văd că nu pot să scap de voi! O să născocesc”. Şi am început să mă gândesc.
Habarnam îşi mesteca plăcinta cu un aer visător. Prichinduţele îl priveau cu coada ochiului pline de nerăbdare. În sfârşit, Veveriţa se hotărî să curme tăcerea ce se prelungea şi, văzând că Habarnam întinde mâna după o altă plăcintă, zise:
— Te-ai oprit tocmai când spuneai că ai început să te gândeşti.
— Da! exclamă Habarnam ca şi cum atunci s-ar fi trezit şi lovi cu plăcinta în masă. M-am gândit trei zile şi trei nopţi şi ce credeţi? Mi-a venit o idee grozavă! “Uite, fraţilor, le-am zis, o să aveţi un balon!” Şi ne-am construit balonul. Despre mine, poetul Floricică… avem noi un poet cu numele ăsta… a compus poezia: “Habarnam al nostru a născocit un balon”… Sau nu: “A născocit un balon Habarnam al nostru”… Nu, am uitat! Ei, despre mine, ştiţi, s-au compus multe poezii, nici nu le poţi ţine minte pe toate.
Habarnam se apucă iarăşi de mestecat plăcintă.
— Dar cum aţi construit balonul? întrebă Ochi-albaştri.
— O, asta a fost o muncă uriaşă! Toţi prichindeii noştri au lucrat zile şi nopţi de-a rândul. Unii îl întăreau cu cauciuc, alţii îl umflau cu pompa, iar eu umblam încolo şi-ncoace fluierând… adică nu fluierând, ci spunând fiecăruia ce are de făcut. Fără mine nimeni nu pricepea nimic. Trebuia să le explic la toţi, să le arăt tuturora. Era o muncă de mare răspundere, pentru că balonul poate crăpa în orice clipă. Am avut şi două ajutoare, pe Şurubel şi pe Piuliţa, meşteri la toate.
Prichinduţele îl ascultau pe Habarnam cu răsuflarea tăiată.
— Şi pe urmă? Ce-a fost pe urmă? începură să vorbească toate deodată, când Habarnam se opri.
— În sfârşit, a venit şi ziua când trebuia să ne luăm zborul, continuă Habarnam. S-au adunat piticii — cu miile! Unii ziceau că balonul va zbura, alţii că nu va zbura. A început bătaia! Cei care spuneau că va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că nu va zbura iar cei care spuneau că nu va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că va zbura. Sau nu… mi se pare că era invers: cei care ziceau că va zbura pe cei care ziceau că nu va zbura… Sau nu, dimpotrivă… Pe scurt, nu mai desluşeai care şi pe cine snopeşte. Se snopeau cu toţii, unii pe alţii.
— Bine, bine, spuse Ochi-albaştri. Nu despre bătaie ci despre balon povesteşte-ne.
— Fie, conveni Habarnam. Aşa, Vasăzică, ei se băteau, noi ne-am căţărat în coş, eu am ţinut o cuvântare: adică, zburăm, fraţilor, rămâneţi cu bine! Şi am început să plutim. După ce-am ajuns sus şi ne-am uitat în jos — pământul nu era mai mare decât, uite, plăcinta asta.
— Nu se poate! exclamă o prichinduţă.
— Ba să nu mă mişc de-aici, dacă spun minciuni! se jură Habarnam.
— Nu-l mai întrerupeţi! zise înciudată Ochi-albaştri. Lăsaţi-l să spună. Doar n-o să ne mintă.
— Aşa e, lăsaţi-mă să spun minciuni… adică, ptiu! nu mă împiedicaţi să spun adevărul, zise Habarnam.
— Povesteşte, povesteşte! strigară prichinduţele în cor.
— Şi cum vă spuneam, continuă Habarnam, zburăm, deci, tot mai sus. Deodată, bum! şi ne oprim. Ne uităm şi ce să vezi? Ne-am izbit de-un nor. Ce-i de făcut? Am luat toporul şi am spart o gaură în nor. Iarăşi am început să urcăm. Deodată, când ne uităm, vedem că zburăm cu picioarele în sus: cerul era jos, iar pământul — deasupra.
— Cum aşa? De ce? se mirară prichinduţele.
— E o lege a naturii, explică Habarnam. Cine ajunge deasupra norilor zboară întotdeauna cu picioarele în sus. Aşa am ajuns până la cea mai mare înălţime, unde era un ger de o mie de grade şi o zecime. Toţi au îngheţat. Balonul s-a răcit şi a început să coboare. Eu însă am fost şiret, poruncisem mai înainte să fie puşi în coş saci cu nisip. Am început să aruncăm sacii. Şi am aruncat, am aruncat până n-a mai rămas nici unul. Ce era de făcut? Printre noi era un prichindel pe care-l cheamă Ştietot. Un fricos! Când a văzut că balonul cade, s-a pus pe plâns şi după aceea, când a sărit cu paraşuta, s-a dus acasă. Balonul s-a făcut pe dată mai uşor şi s-a ridicat din nou. Ei, şi-apoi, dintr-o dată, când mi ţi s-a rostogolit în jos şi când mi ţi s-a izbit de pământ, când a sărit iarăşi în sus şi când s-a izbit… Eu am căzut din coş — buf, cu capul de pământ!…
Înfierbântat, Habarnam lovi cu pumnul în masă şi nimeri plăcinta. Umplutura ţâşni în toate părţile.
Prichinduţele se speriară, cât pe ce să cadă de pe scaune.
— Şi mai departe ce-a fost? întrebară ele după ce-şi veniră în fire.
— Păi, mai departe nu mai ţin minte.
Se lăsă tăcerea. Toate prichinduţele îl priveau pe Habarnam cu uimire, ba chiar cu un fel de respect. În ochii lor devenise un adevărat erou.
În cele din urmă Ochi-albaştri spuse:
— Ne-ai speriat rău de tot cu balonul dumitale. Aseară, tocmai ne beam ceaiul pe balcon. Şi când ne uităm — un balon rotund, uriaş, se apropie în zbor de casa noastră, se loveşte de gard… Şi deodată — o trosnitură! Balonul a plesnit, iar când ne-am dus în fugă acolo, nu mai era decât coşul din coajă de mesteacăn.
— Dumneata zăceai întins ca un mort! se amestecă Iepurica. Vai, ce îngrozitor!
— Mai aveai doar o singură gheată, cealaltă era agăţată de gard, iar pălăria — în copac, adăugă Veveriţa.
— O mânecă a vestonului lipsea şi am găsit-o abia azi-dimineaţă, spuse Libelula. A trebuit s-o coasem imediat la veston.
— Cum am ajuns în casa asta? întrebă Habarnam.
— Noi te-am adus. Nu se putea să le lăsăm în curte peste noapte! răspunse Ochi-albaştri.
— Doar erai aproape mort de-a binelea, se băgă în vorbă Iepurica. Dar Mierinana a spus că s-ar putea să reînvii, pentru că ai un ăsta… or-ga-nism foarte tare.
— Da, am un organism foarte tare şi un cap şi mai tare, spuse cu lăudăroşenie Habarnam. Altul în locul meu ar fi făcut, în mod sigur, o emoţie la creier.
— Dumneata, probabil, ai vrut să spui comoţie cerebrală? remarcă Ochi-abaştri.
— Întocmai, întocmai, comoţie cerebrală, se corectă Habarnam.
— Parcă spuneai că n-ai zburat singur cu balonul? întrebă Ochi-albaştri.
— Bineînţeles, nu singur. Eram şaisprezece. Adevărat că fricosul acela de Ştietot a sărit cu paraşuta, aşa că am rămas cincisprezece.
— Şi unde sunt ceilalţi? întrebă Stăncuţa.
— Nu ştiu, ridică din umeri Habarnam. Dar în coş, în afară de mine, nu mai era altcineva?
— N-am găsit în coş decât nişte vopsele pentru pictat şi o mică trusă medicală portativă.
— Vopselele sunt ale lui Acuarelă, iar trusa e a lui Pilulă, zise Habarnam.În clipa aceea uşa se deschise şi în cameră năvăli Fulg-de-nea.
— Aţi auzit noutatea? strigă ea. Altă noutate! A mai venit în zbor un balon şi s-a spart. Purta paisprezece prichindei. Au căzut ieri seara, la marginea oraşului. Abia azi-dimineaţă, în zori, i-au găsit prichinduţele noastre şi i-au ajutat să meargă la spital.
— Înseamnă că erau răniţi? exclamă Veveriţa.
— Nu-i nici o primejdie, dădu din mână Fulg-de-nea. Mierinana a spus că îi vindecă ea.
— Ăştia, cu siguranţă, sunt prietenii mei, spuse Habarnam. Mă duc chiar acuma la spital şi o să aflu totul.
— Te conduc eu, se oferi Ochi-albaştri.
— Merg şi eu cu dumneata, spuse Fulg-de-nea. Abia acum observă plasturele de pe fruntea lui Ochi-albaştri şi exclamă:
— Ah, scumpa mea, ce fermecător e cerculeţul ăsta pe frunte! Îţi vine foarte bine. E o modă nouă, să porţi cerculeţe pe frunte? Aş putea să-mi pun şi cu unul la fel.
— Nu, răspunse Ochi-albaştri, e un plasture. M-am lovit cu uşa în frunte, din greşeală.
— Ah, asta era… mormăi decepţionată Fulg-de-nea. Apoi dădu fuga la oglindă ca să-şi pună pălăria pe cap.
Într-o clipă camera se goli. Toate prichinduţele alergară care încotro, să le povestească vecinelor noutatea.